Notă: Acest articol evidențiază exclusiv latura pozitivă a măsurilor de restricție impuse din cauza pandemiei de coronavirus. Nu neg în niciun fel pierderile și suferințele oamenilor cauzate de virus.

Coronavirus… Cred că acest cuvânt a încetat de ceva vreme să mai însemne doar atât: un virus. Acum exprimă mult mai mult. O parte din viața noastră poate fi numită  coronavirus. Când rostești cuvântul ăsta, te gândești la școli închise, la știri alarmante, la  ordonanțe de urgență…  

Personal, eu merg și mai departe. Mă gândesc și la altceva. Cuvântul acesta a căpătat  pentru mine o valoare de timp și de activități pe care le-am făcut silit de izolarea  provocată de el. „Pe vremea când era coronavirus…”, voi spune peste câteva luni, ca și  cum aș spune „pe vremea liceului…”. 

Pentru mine, coronavirus înseamnă regăsirea păcii și a liniștii.

Înseamnă reorientarea  către mine însumi. Impunându-mi singurătatea pentru luni bune, carantina m-a forțat să  fac ceea ce ar trebui să facem cu toții mai frecvent. Să petrecem timp cu noi. Să vedem  ce ne doare, ce ne bucură, unde vrem să ajungem, dacă ne place unde suntem acum…  Să oprim două momente rotița de hamster. Să oprim mersul la școală/serviciu, gătitul,  spălatul, sportul, ieșitul la mall. Să luăm o pauză, să ne suspendăm în timp și să vedem  dacă ne place ce facem. 

Aceste luni de recluziune mi-au permis să-mi reanalizez viața.

Mă, oare eu chiar vreau să  fac chestia asta? Ce vreau de la viața mea? Ce carieră mi-ar plăcea? Vreau să fiu scriitor?  Super! Atunci de ce nu mă apuc de scris în loc să mă uit la seriale toată noaptea? Vreau  să fiu pictor? De ce aștept facultatea și nu mă apuc acum de niște cursuri gratis? Vreau  prieteni? De ce nu mi-i caut? Ce mai aștept? 

E imperios necesar să purtăm astfel de dialoguri cu noi înșine cât mai des! Nu putem  trece la o altă activitate, la un alt hobby așa… ca într-un vârtej. Că așa s-a nimerit, că și  că… Păi, hai să-mi stabilesc niște priorități, să văd ce vreau și să acționez în consecință!  Nu să mă las purtat de val. 

Însă coronavirusul nu s-a limitat la a-mi oferi un frumos monolog interior. Nu, mi-a  dăruit și un dialog.

Dincolo de cunoștințele cu care vorbesc forțat de împrejurări, de  pălăvrăgeala cotidiană, se mai află ceva. Am găsit, în liniștea făcută de lipsa acestei  zumzăieli omenești de fundal, dialogul adevărat. Între fii și părinți, între frați, între  adevărații prieteni, între mentori și discipoli. Mi-am cimentat relațiile de familie și am  cunoscut oamenii cu care stau în casă mai bine decât oricând altcândva.  

Mi-am dat seama că uneori facem un lucru din inerție. Pentru că așa pare (atenție, doar  pare!) mai comod. Rulăm același stil de viață și aceleași obiceiuri luni, ani de-a rândul,  fără să se afle în spatele lor o decizie personală. Am conștientizat că am mers pe un drum pe care nu l-aș fi ales niciodată. Am ajuns însă pe acel traseu, deoarece nu mi-am  oferit timp de decizie, de analiză, de un video call cu mine însumi, cu eul meu cel mai  intim. Am avut astfel ocazia să mă opresc din mersul pe o cărare care nu-mi plăcea. Am  avut timp să apuc pe o alta, care îmi surâdea discret demult. Un surâs care a fost mereu  acolo, deși camuflat în zăpăceala și agitația zilei. Atât de ascuns, că nici nu l-am  observat! 

Dacă mi-ar cere cineva să rezum această perioadă care nu știm cât va mai dura în câteva  cuvinte, aș defini-o ca pe un exercițiu de introspecție. Cele mai bune cadouri pe care mi  le-a făcut carantina au fost autocunoașterea (și acționarea în consecință), respectiv  cunoașterea (adevărată, nu de fațadă, nu tehnică) a celorlalți.  

Pentru toate astea, simt nevoie să scot un urlet. Nu de disperare. Ci de mulțumire.